duminică, martie 12, 2006

Cristobal Holzapfel: Heidegger şi Jaspers în anii ’20


Cristobal Holzapfel: Despre apogeul prieteniei dintre Heidegger şi Jaspers în anii ’20

(traducere din limba spaniola de Daniel Mazilu)

Ce bine ar fi fost să te fi putut întâlni în văile înalte ale unui colţ de pădure.

1

Pe Martin Heidegger l-a unit o strânsă şi intimă prietenie cu Karl Jaspers în anii ’20, până când, datorită criticabilei traiectorii politice a lui Heidegger, s-a produs o ruptură între cei doi în anul 1933. De fapt, din acel an nu se vor fi mai întâlnit niciodată faţă în faţă, ceea ce nu i-a împiedicat să menţină, în ciuda multiplelor întreruperi, un contact epistolar care va continua de-a lungul anilor. Dar aici ne vom (con)centra în jurul a ceea a fost “apogeul acestei prietenii” în epoca sa de început şi de înflorire. Iar pentru a orienta privirea asupra acestui moment culminant trebuie să ne amintim că ambii gânditori şi-au propus formarea unei „comunităţi de luptă” (Kampƒgemeinschaƒt). Lucrul acesta (men)ţine legătura cu propunerea care coincide la amândoi de a forma o comunitate în care ei, şi numai ei, să dialogheze şi să discute despre temele filosofice fundamentale, cu scopul de a dobândi cea mai mare clarificare asupra lor. Noi având privilegiul de a cunoaşte de la distanţă ceea ce a rămas de la ei în chip de operă, putem recunoaşte că în această comunitate proiectată (care îi va însoţi aproape până la final) sunt puse, în mod expres, în joc fel de fel de idei din gândirea „clarificării existenţiale”, fiind incluse aici, în mod special, idei despre comunicarea şi lupta drăgăstoasă ale lui Jaspers, iar în ceea ce îl priveşte pe Heidegger putem presupune că această comunitate se leagă de “grija-pentru-ceilalţi” (Fürsorge), tematizată ulterior în opera sa majoră, Fiinţă şi timp. Să spunem, anticipând, că Jaspers are o idee foarte deosebită şi elevată cu privire la comunicare. Aceasta este concepută astfel încât omul poate fi el însuşi doar în măsura în care comunică cu altul. “Lupta drăgăstoasă” devine expresia acesteia, având în ea neînţelegerea inevitabilă, generatoare a clarificării problemelor până la capăt, fără nici o protejare ori rezervă, dar în acelaşi timp fiind şi cea care împinge către iubire. În propunerea comunităţii de luptă palpită în acest fel cel mai înalt sens al dialogului socratic şi al dialecticii platoniene (ţinând cont de faptul că însuşi Jaspers se va fi însărcinat cu elaborarea distincţiilor în cauză: dialogul socratic fiind delimitat în mod evident prin intenţia clarificării intelectuale, însă nu şi celei existenţiale).

Să pornim la drumul care se referă la această relaţie inter-filosofică de la momentul când s-au cunoscut. Aceasta s-a întâmplat în ziua de 8 aprilie 1920 (care ar putea fi considerată istorică pentru istoria filosofiei), cu ocazia celei de-a şaizeci şi una aniversări a lui Edmund Husserl. Jaspers comentează această întâlnire în Autobiografia sa filosofică, făcând aluzie la o anecdotă nostimă: “În primele luni ale anului 1920 mă aflam împreună cu soţia mea pentru câteva zile în Freiburg, cu scopul unei discuţii cu Husserl şi Heidegger. Avea loc celebrarea zilei de naştere a lui Husserl. Ne găseam într-un cerc amplu în jurul mesei aşteptând cafeaua. În acel context doamna Husserl l-a numit pe Heidegger >[1]. Jaspers, care prin operele sale Psihopatia generală (1913) şi Psihologia concepţiilor despre lume (1919) era deja o figură aparte în lumea academică germană, este primul care va consfinţi această prietenie. Îi spune lui Heidegger într-o manieră primitoare şi jovială în scrisoarea din 28.06.21: “Dumneata nu vrei să mă numeşti ‘Profesor’? Chiar dacă a trecut deja destul timp de când am început o relaţie ’filosofică’? Sau ai atât de puţină încredere în mine?De partea sa, Heidegger va fi primul care va vorbi de o aşa-zisă comunitate de luptă între cei doi, idee care are parte de o receptare rapidă din partea lui Jaspers.

Această propunere se sprijină pe faptul că ambii gânditori se văd pe ei înşişi ca marginali ai curentelor filosofice dominante în acel moment în Germania, curente care reprezentau în opinia lor o “filosofie şcolară”, care îl avea în frunte pe Heinrich Rickert. Acest renumit profesor neokantian face o recenzie cărţii Psihologia concepţiilor despre lume destul de negativă şi în acelaşi timp se opune, în 1922, numirii lui Jaspers ca profesor ordinar de Filosofie (gradul maxim) al Universităţii din Heildelberg, unde, în ciuda acestui lucru, va profesa mai târziu. Această marginalizare a ambilor faţă de filosofia oficială germană a momentului, căreia alături de numele lui Rickert i se pliază nume precum Wilhelm Windelband, Ernst Cassirer, Nicolai Hartmann şi Max Scheler, printre alţii, se împleteşte cu faptul de a se găsi ambii într-o anumită singurătate, care la rândul ei va contribui, fără nici o îndoială, la concentrarea în jurul dezvoltării gândirii lor de mare importanţă. Pe de altă parte, menţionata singurătate se împleteşte de asemenea cu faptul aflării lui Heidegger la începutul drumului său, ca asistent al lui Husserl, în vreme ce Jaspers trebuia să înfrunte lumea academică a profesorilor de filosofie în care intrase de curând, venind dinspre psihiatrie. Curând încep şederile lui Heidegger în casa lui Jaspers şi a soţiei sale Gertrude, care se vor prelungi în mod normal la câteva zile. Laolaltă cu invitaţia cordială a prietenului său apar şi aspecte domestice (când soţii Jaspers se referă la faptul că au o căsuţă în Heidelberg). Să vedem în ce mod se referă Jaspers la comunitatea de luptă în scrisoarea din 6.09.21: “Ajung acum la referirea cu privire la vizita dumitale în Heidelberg pentru a şedea la noi; dar trebuie să repet că locuinţa este oarecum rudimentară (locul de dormit în chaiselongue-ul bibliotecii, locul de spălat în toillete - altă soluţie neavând în casa noastră). Ar fi frumos, aşadar, ca uneori să putem filosofa la ore potrivite de-a lungul unor zile, punând la încercare şi consolidând comunitatea de luptă’. Îmi imaginez că trăim împreună – fiecare în camera lui, nevasta mea este plecată -, fiecare făcând ce vrea şi că noi – independent de momentul meselor – ne reunim după cum ne place şi vorbim, mai ales în amurg, sau cum se întâmplă, fără nici o constrângere. Dacă dumneata ai posibilitatea şi banii, vino, te rog, cât mai repede şi anunţă-mă din timp. Pe 14 septembrie se întoarce nevasta mea, iar atunci mi-ar plăcea să stau din nou singur. Dată fiind situaţia actuală a vieţilor noastre, am să mă ocup eu şi de costurile călătoriei. Despre aceasta nu trebuie să mai discutăm. Ataşez un bilet (1000 de mărci) pentru drum”.

Şederea, care în cele din urmă a avut loc acasă la Jaspers, trebuie să fi fost foarte frumoasă şi fructuoasă, şi de aceea citim în scrisoarea lui Heidegger din 19.11.22 următoarele: “Cele opt zile în casa dumitale îmi revin în minte permanent. Neaşteptatul, faptul că nu mi-am dat seama de aceste zile, siguranţa ‘stilului’ în care o zi creştea din alta fără artificii, curgerea nesentimentală şi neregulată prin care o prietenie ne-a survenit, certitudinea în creştere a unei comunităţi de luptă asigurată de ambele părţi – toate acestea sunt neliniştitoare pentru spiritul meu, cum sunt lumea şi viaţa pentru filosof”. Sărind în timp, în scrisoarea din 17.4.24 îi va spune Heidegger lui Jaspers rememorând Corinteni I a sfântului Pavel (căruia îi dedica o parte din lecturile sale pe atunci): “De pe 23 septembrie trăiesc alături de dumneata cu bănuiala că îmi eşti prieten. Aceasta este credinţa care îndură totul în iubire”. În aceste cuvinte se ivesc nu doar ceea ce putem recunoaşte ca o confirmare a acestei prietenii, ci şi faptul care a dat mereu mult de gândit: uniunea indisolubilă între prietenie şi iubire. Şi să recunoaştem în ce fel în aceste expresii se află speranţa unei prietenii valoroase şi promiţătoare. Iar dacă ne întoarcem încă o dată atenţia la scrisoarea din 19.11.22, Heidegger adaugă faptul că, odată întors în Freiburg, a dat peste ştirea că Universitatea din Marburg era interesată de serviciile lui şi că Natorp dorea mai multe informaţii despre proiectele sale (viitoare). Anul următor deja avea să fie numit profesor extraordinar al Universităţii din Marburg, la intervenţia precisă a lui Natorp, pe care îl va urma la catedră. Natorp va fi murit la aproape un an după aceea (1924). Soţii Jaspers manifestau faţă de Heidegger gesturi ample de prietenie şi de preţuire nu doar invitându-l la ei ci, după cum am arătat deja, şi asumându-şi diferite cheltuieli. De exemplu, laolaltă cu primirea lui Heidegger în Marburg, bucurându-se în egală măsură pentru acesta, datorită unei conjucturi fericite, apariţia celei de-a treia ediţie a cărţii lui Jaspers, Psihopatia generală, (scrisoarea din 19.06.23), Gertrude îi oferă lui Heidegger considerabila sumă de 1 milion de mărci cu scopul de a-l sprijini în mutarea şi stabilirea lui la Marburg.

2

Întorcându-ne la scrisoarea din anul 1922, să reţinem ce a însemnat o şedere de opt zile în care unicul lucru care importa era convieţuirea filosofică însoţită de un dezinteres, neperceput, faţă de lumea externă. Am spune că azi aproape că nu putem avea clare dimensiunile a ceea ce o astfel de şedere, de această natură, ar fi cu adevărat. Pe lângă faptul că am pierdut semnificaţia genuină a singurătăţii, am pierdut-o şi pe cea a convieţuirii şi prieteniei autentice. În ultima scrisoare a lui Heidegger întâlnim o nouă aluzie la comunitatea de luptă, în care se manifestă deja convingerea timpurie conform căreia ambii trebuiau să fie unicii şi adevăraţii gânditori ai epocii. S-ar putea spune că aceasta pare suficient de extrem şi pretenţios. Fără îndoilală, trebuie adăugat că afirmarea lui Jaspers, care are un caracter de profeţie, în timp s-a împlinit. Să citim aici din această scrisoare din 24.11.22: “Mulţumesc mult! Dumneata ştii cât a însemnat şi pentru mine convieţuirea şi ce aşteptări am de la ea. În deşertul filosofic al epocii noastre este frumos când poţi trăi încrederea. Şi nici unul dintre noi nu ştim ce vrem, adică, amândoi suntem purtaţi de o cunoaştere, care încă nu se constituie explicit. Ce va rezulta de aici?! Gândindu-mă cândva la acele zile, am interpretat acea afirmaţia a dumneata că ar trebui să iasă la un moment dat un Anuar, în sensul că amândoi trebuie să îl facem: Filosofia epocii, Caietele critice ale lui Martin Heidegger şi Karl Jaspers”. Iar ceea ce e sigur e că nu doar o parte însemnată a filosofiei germane din secolul XX va fi dezvolată de cei doi, ci şi că ceea ce va fi afectat universităţile germane şi sistemul lor de distinşi profesori chemaţi să ocupe diferite catedre a avut legătură cu cei doi. Ei vor fi participat la acest sistem, însă s-au străduit în acelaşi timp să se menţină fiecare cât mai la margine. În epistolarul său se găsesc multe judecăţi critice la adresa filosofilor germani ai momentului: Heinrich Rickert, Ernst Cassirer, Max Scheler, şi n-a scapat nici chiar Husserl, al cărui asistent este încă Heidegger. De exemplu, în scrisoarea lui Heidegger din 14.07.23 citim: “Dumneata ştii că Husserl a primit o chemare la Berlin. El se comportă faţă de aceasta mai rău decât un docent privat care confundă ordinariatul cu eterna fericire. Ceea ce se întâmplă rămâne în ceaţă – în măsura în care Husserl se vede pe sine ca Preceptor Germanie – acesta fiind complet neinspirat, dacă a fost vreodată astfel, lucru care mie îmi pare din ce în ce mai îndoielnic. El oscilează între un lucru şi altul şi afirmă trivialităţi care sunt de deplâns. Trăieşte din misiunea de a fi ‘întemeietorul fenomenologiei’, nu este vreun om care să nu ştie asta – cel care stă aici un semestru îşi dă seama de ce se întâmplă. [...] Filosofăm în mod socratic”.

Mai târziu, în 1929, când Heidegger este deja profesor la Universitatea din Freiburg, şi unul foarte cunoscut datorită publicării în 1927 a cărţii Fiinţă şi timp, îi va spune Jaspers o săptămână mai târziu, în legătură cu discursul pe care l-a pronunţat pe 8.04.1929 cu ocazia împlinirii lui Husserl a şaptezeci de ani[2], următoarele: “În legătură cu discursul despre Husserl am câteva întrebări impertinente să-ţi pun”. Întrebările ‘impertinente’ se refereau la cuvintele excesiv de elogioase pe care le-a pronunţat Heidegger despre maestrul său, în acelaşi timp în care îl critica sever în scrisorile sale. Spune Heidegger în discursul său că Husserl “a deschis un spaţiu complet nou pentru interogarea filosofică, cu noi exigenţe, cu estimări distincte, cu o nouă privire către forţelor oculte ale marii tradiţii a filosofiei occidentale”[3]. Filosofia lui Husserl, adaugă, “nu constă într-o simplă schemă pentru orientare în lume, nu este nici un mijloc ori o realizare a existenţei umane, ci chiar aceasta însăşi, în măsura în care survine liberă din fundamentul său”[4]. Această filosofie spune mai încolo este deschisă “unui colocviu cu forţele care operează în întregul existenţei umane”. În fine, încheie spunând că aceasta este “atitudinea filosofului: să asculte cântecul vestitor care se percepe în mersul lumii”[5].

De la început, Jaspers cere, dar foarte discret, o explicaţie cu privire la aceasta cu atât mai mult cu cât Husserl reprezenta pentru el schimbarea filosofiei în ştiinţă, a unei filosofii care se sprijinea pe „vederea fenomenologică”, însă care în mod normal “vedea lucruri irelevante”. Se face prezent aici ceea este, de asemenea, caracteristic unei prietenii, faptul că nu semnifică doar înţelegere şi armonie, ci totodată chestionare şi discuţie. Şi mai mult: aceasta nu o pune în pericol, ci o înalţă. În acelaşi sens, este foarte interesant ceea ce i s-a întâmplat lui Ernesto Grassi, în special pentru ţara noastră (Chile), dat fiindcă el s-a stabilit pe perioada anilor ’50, ’60 aici, şi a predat la Institutul Pedagogic. Grassi s-a apropiat prima dată de Jaspers la începutul anului 1928, iar acesta l-a trimis la Heidegger cu recomandarea sa, spunându-i că Grassi i-a făcut o impresie bună şi că a citit deja cartea lui Heidegger (Fiinţă şi timp).

Fără îndoilă, impresia pe care i-a lăsat-o lui Heidegger nu este aceeaşi, şi şi-o manifestă faţă de Jaspers în scrisoarea din 10.02.28: “Domnul Dr. Grassi m-a impresionat în primele momente datorită elanului său şi a unei anumite înţelegeri. Însă m-am întrebat până la ce punct aceasta nu este specific jurnalistic care, în ceea ce priveşte aspectele fundamentale, vânează ultimul strigăt ( dernier cri)”. Jaspers îi răspunde două zile mai târziu, în scrisoarea din 12.02.28: “Domnul Dr. Grassi mi-a dat imediat şi mie aceeaşi impresie ca şi dumitale. Dacă cineva îi dă un deget, vrea să îi ia toată mâna. Însă şi eu mă mir cum ajunge să conceapă chestiunile filosofice. Este strălucit în a lua interviuri”. Şi aşa, trecând timpul, se petrec lucruri de mai mare ori de mai mică importanţă, precum acel congres de la Davos despre care îi vorbeşte Heidegger prietenului său în scrisoarea din 21.12.28, povestindu-i că a primit o invitaţie şi propunându-i să se întâlnească la acele înălţimi (Davos se găseşte în Alpii elveţieni). Tema este Critica raţiunii pure şi problema întemeierii metafizicii. Congresul are loc pe 29 martie. Amândoi îşi dau seama că nu trebuie să iei prea în serios acest tip de eveniment, care este ceva aproape pur publicitar, şi de aceea Heidegger (ceea ce este comic) recunoaşte în scrisoarea sa că-şi va confirma asistarea în funcţie de programul de schi. (Cum se ştie, Heidegger era un împătimit al schiatului). Jaspers nu participă.

Congresul are loc, iar Heidegger, în scrisoarea din 25.06.29, după ce s-a referă la faptul norocos de a nu mai avea ce să vadă (la momentul respectiv) prin întrebări către cei invitaţi, spune: “Pe de altă parte – în ciuda a ceea ce nu a fost vesel şi care nu se potrivea cu stilul meu – la Davos am putut experimenta în chip direct şi puternic că totuşi are un sens să te afli aici; anume faptul de a accepta că apar scorneli cu privire la cineva”. În aceste cuvinte ale lui Heidegger zvâcnesc trei lucruri: unul care are legătură cu faptul că între el şi Cassirer a avut loc o confruntare în care Heidegger a fost foarte agresiv; că această confruntare a dat mult de vorbit în epocă; şi, al treilea, cel care se referă la faptul că Jaspers nu a intenţionat în nici un fel să meargă la acest colocviu.

3

În fine, în anul 1929, prietenia dintre cei doi gânditori se menţine şi merge mai departe. De exemplu, în aceeaşi scrisoare de după congresul de la Davos, Heidegger îi spune prietenului său o propoziţie care nu încetează să impresioneze: “împreună cu dumneata mereu filosof în tăcere”, iar dacă mergem şi mai departe întâlnim cu atât mai multe expresii cu acelaşi conţinut: în scrisoarea din 24.04.26, scrisă din cabana sa din Todtnauberg, pe care a construit-o în 1922 împreună cu studenţii săi, Heidegger îi spune lui Jaspers: “Este deja noapte adâncă – viscolul mătură înălţimile, în cabană bârnele trosnesc, viaţa se odihneşte pură, simplă şi mare pentru suflet. Adesea doresc ca în aceste ore să fi fost aici lângă mine. Între timp nu înţeleg cum acolo jos se pot juca roluri atât de ciudate”. Ce pasaj frumos! Şi unul dintre cele mai mişcătoare, în el aflându-se conţinut totul într-o tensiune aparte. Mă refer la ceea ce se va întâmpla câţiva ani mai târziu. Heidegger, cel din Pădurea Neagră, din provincie, din Todtnauberg, va spune că se simte mai bine alături de ţărani decât alături de profesori. Anume în cabana sa va fi scris cartea care a avut cel mai mare impact în filosofia secolului XX: Fiinţă şi timp, pe care putem conta astăzi prin remarcabila traducere hermeneutică (traducción hermenéutica) a lui Jorge Eduardo Rivera, care i-a dedicat mai bine de treizeci de ani. În scrisoarea din 01.05.1927, Jaspers îi mulţumeşte prietenului său pentru exemplarul din Fiinţă şi timp pe care i l-a trimis editura Max Niemeyer. În această scrisoare se face încă o dată aluzie la comunitatea de luptă, şi în sensul acestei comunităţi gânditorul din Heidelberg spune referindu-se la Fiinţă şi timp: “Încă nu am putut să o citesc din nou, am aruncat o privire şi am citit câteva pagini în treacăt. Mă simt ca la Crăciun: ca şi cum am escalada un nou podiş, cu care nu ne putem încă obişnui; precum comunitatea la început încă neformulată şi divergenţele, inclusiv nedumerirea reciprocă a primelor mişcări precum şi orientarea pe jumătate oarbă, pe care fiecare le-a generat”.

Întâlnim aici ceea ce este propriu unei prietenii, în sensul a ceva care se dezvoltă şi creşte, şi care în acest proces trece prin noi stadii în care există iarăşi noi dificultăţi de depăşit. Iar asta vizează receptarea lucrării Fiinţă şi timp. Însă se întâmplă, ca aflându-se în acest nou stadiu, să se simtă o dificultate: Jaspers presupune în a sa Autobiografie filosofică faptul că, nemotivându-l prea mult Fiinţă şi timp şi nefăcând comentarii importante cu privire la ea (de exemplu, o recenzie), avea loc aici o primă distanţare din partea prietenului său. Probabil prima greutate a acestei prietenii ascendente a apărut înainte, deoarece vis-à-vis de o recenzie pe care Heidegger i-a făcut-o cărţii lui Jaspers (vezi Wegmarken), Psihologia concepţiilor despre lume, cel din urmă recunoaşte că recenzia nu l-a prea interesat, lucru care i se părea deja în neregulă. Dar să îl lăsăm mai bine chiar pe Jaspers să vorbească: “Apariţia cărţii Fiinţă şi timp (1927) a lui Heidegger nu a adus cu sine o adâncire, ci mai degrabă o superficializare a relaţii noastre, lucru pe care l-am notat de atunci. Am reacţionat fără să fiu cu adevărat interesat, ca atunci, în urmă, la critica pe care mi-a făcut-o la Psihologia concepţiilor despre lume. Încă din 1922, Heidegger mi-a citit câteva pagini din manuscrisul de atunci. Mi se păreau de neînţeles. Eu militam pentru un mod natural de expunere. Heidegger mi-a spus, cu o anumită ocazie mai târziu, că el era mult mai avansat şi că vechiul mod de expunere deja a fost depăşit şi că altceva ar urma. Despre conţinutul cărţii n-am ştiut nimic înainte de 1927. Acum am văzut o lucrare care a generat impresie imediat prin intensitatea elaborării, construcţia conceptualizării, izbutirea unei folosiri lingvistice adesea iluminante. Dar în ciuda strălucirii analizei puternice mi se părea neproductivă pentru ceea ce eu căutam, din punct de vedere filosofic”[6]. Şi continuă Jaspers: “Eu mă bucuram pentru opera celui legat de mine, însă nu aveam nici un chef să o citesc, oboseam imediat, pentru că stilul său, conţinutul şi modul de gândire nu îmi spuneau nimic. Percepeam mai degrabă cartea nu drept ceva împotriva căreia trebuia să meditez, cu care trebuia să mă confrunt. Spre deosebire de conversaţiile cu Heidegger, de aici nu-mi (pro)venea nici un impuls. Heidegger trebuie să fi fost dezamăgit. Eu nu îi ofeream serviciul unei lecturi radicale şi critice, găsindu-mă pătruns de efortul solicitant al filosofării mele, aşa cum el de tânăr şi-a expus propria sa gândire cu privire la lucrarea mea Psihologia concepţiilor despre lume. Devine inteligibil de ce mi-a scris că, în ceea ce îl priveşte, nu îşi va manifesta nici un interes pentru scrierile mele viitoare”[7].

Ne aflăm, aşadar, în faţa unei prietenii care prezintă aici prima poticneală mai înainte de ruptura din anul 1933. Trebuie să adăugăm, cu toate acestea, că această prietenie a fost de la începuturile ei puternică şi radicală manifestându-se chiar şi după război, Jaspers căutând o renaştere a ei prin scrisoarea din 06.02.49, chiar dacă i s-a solicitat din partea unei “Comisii de curăţenie” (Bereinigungskommision) a Universităţii din Freiburg o informare în cadrul „Raportului Oelhlkers”, către sfârşitul anului 1945. Şi această informare conţinea, pe de o parte, o recunoaştere a importanţei lui Heidegger ca gânditor, dar, pe de altă parte, recomandarea unei suspendări din funcţia de profesor pentru câţiva ani”[8].

4

Deoarece anul 1927 oferă un potenţial prim moment conflictual, se cade să avem în vedere faptul că ne aflăm în faţa nu doar a doi mari filosofi şi scriitori, ci de asemenea, după cum ne-a rezultat, înaintea a doi maeştri ai genului epistolar. În consecinţă, se cuvine să spunem aici că facem, cu aceasta, referinţă la un gen care îşi are propriile legi. Spre deosebire de roman sau de poezie, într-un epistolar există un dus şi un întors, o cumunicare la care se aşteaptă un răspuns de la celălalt într-un timp rezonabil. Iar aceasta o spunem în acest context, urmărind ceea ce este obişnuit în practicarea acestui gen, în măsura în care, după cum ştim, se numeşte „scrisoare” (carta) şi Carta magna, dar şi Scrisoare despre umanism a lui Heidegger, în ale cărui scrieri nu există ori, cel puţin, nu se aşteaptă să existe un răspuns la ele. Şi este vorba prin urmare în acest gen epistolar pe lângă semantica pe care o implică o scriere, chiar dacă e vorba de o declaraţie notarială, nu doar de conţinuri semantice subiacente prezente în roman, în lirică, în epică, în tragedie ori în comedie, ci şi de aspectele specifice acestui gen care ţin de posibilităţile, de exemplu, ale unui răspuns foarte scurt dat unei scrisori foarte lungi, ale unei prelungiri excesive a răspunsului sau, dimpotrivă, ale unui răspuns aproape imediat. De exemplu, să luăm cazul în care, pentru multă vreme, Heidegger în multe scrisori de la începutul acestei prietenii notează mereu la final, la momentul despărţirii, expresia: “Din casă acasă” (Von Haus zu Haus). Acest mic gest pe care probabil îl putem interpreta precum o formalitate a vremii, este fără îndoială mai mult decât atât. Ar fi vorba, aşadar, de un gest aparte de încredere: i se vorbeşte prietenului ca şi cum el s-ar afla în propria-i casă şi, viceversa, ca şi cum emitentul scrisorii spune lucrurile în aşa fel de parcă le-ar spune în casa prietenului său, receptorul scrisorii. (Iar dacă acest cerc nu este, în cele din urmă o formalitate, mai mult ca sigur acesta i-a fost sensul originar).

Pe de altă parte, se cuvine să fim atenţi la următorul aspect al acestui epistolar, anume la faptul că avem de-a face cu doi mari gânditori (sau care au ajuns să fie recunoscuţi astfel), care, într-un fel ori altul, ar fi putut şti la momentul redactării scrisorilor că vreodată acestea vor fi cunoscute şi publicate. Şi iată că una dintre caracteristicile acestei corespondenţe este neobişnuita intimidate. De fapt, în corespondenţă se obişnuieşte să se spună chiar şi ceea ce nu se spune faţă în faţă. În scrisoare “se joacă”[9] o explorare a sinelui, uneori şi a celuilalt, a destinatarului, ori a altor persoane la care se face aluzie. Se întâmplă, aşadar, iar acesta este un alt atribut al genului epistolar, că în scrisori îndrăznim să spunem lucruri pe care în mod normal nu le rostim. Ei bine, ce se întâmplă atunci, fiind conştient că scrisoarea pe care o scriu acum va fi cândva scoasă la iveală? Mai mult, că va fi şi examinată şi interpretată, precum facem noi acum cu acest epistolar? Această consideraţie introduce indubitabil un anumit factor pe care îl putem numi de distorsiune, care se datorează faptului că există de la început riscul unei pierderi a intimităţii. Factorul semnalat are legătură, în mod sigur, cu faima: este un factor care poate afecta clar epistolarul a două personaje publice, cunoscute şi la nivel mondial (ori care vor ajunge să fie), precum în cazul gânditorilor aici în discuţie. Scrisoarea unui student adresată prietenii sale care studiază într-o universitate îndepărtată, nu atrage în mod normal nici un pericol de pierdere a intimităţii.

Şi nu este cazul să vorbim de aşa ceva, chiar dacă presupunem că mama studentei, fiind de felul ei băgăcioasă şi pe deasupra şi împotriva acestei relaţii, a citit una dintre aceste scrisori, întrucât aceste scrisori nu au fost scrise cu aşteptarea că într-o zi vor fi citite de un public avid de a le cunoaşte conţinutul. Şi, urmărind şi mai departe acest factor de distorsiune care antrenează riscul pierderii intimităţii, dimpreună cu spontaneitatea şi chiar, până la un punct, şi autenticitatea unei scrisori, ne putem întreba cu privire la motivul pentru care atât Jaspers, cât şi Heidegger au păstrat un dosar cu scrisorile lor laolaltă cu copiile celor trimise şi cu ciornele scrisorilor netrimise vreodată. Plecând de la aceste consideraţii, nu e posibil ca mesajele acestor scrisori, poate ale tuturor frazelor, să fie stabilite pentru această fereastră deschisă publicului? Poate că da.

Fără îndoială, dacă poate avea loc o conştientizare cu privire la public, a publicităţii şi a devenirii publice a unei corespondenţe, se cuvinte să clarificăm aici ceva: că, oricum ar fi, aceasta nu împiedică în mod necesar semnalata pierdere a autenticităţii. Dimpotrivă, trebuie spus în legătură cu aceasta că amintitul factor de distorsiune se poate regăsi, din capul locului, ori poate să apară în multe situaţii, dar acesta nu este strict necesar. Dorind să analizăm acest loc, fiind necesar să aşteptăm desfăşurarea analizei epistolarului în chestiune, se cuvine să adăugăm în primă instanţă că intimitatea este un concept care de obicei nu este suficient înţeles. Cu siguranţă intimitatea unei scrisori rezidă, înainte de orice, în faptul că în ea se exprimă informaţii, emoţii, sentimente, gânduri personale cu privire la sine, la alţii sau la alte situaţii, dar, şi acesta e cel mai important, nu e necesar ca aceste informaţii să-şi piardă acest caracter (de intimitate) pentru că, o dată, devin cunoscute, şi, apoi, pentru că în momentul scrierii lor eu sunt conştient că ele vor ajunge publice. Am spus că riscul, pericolul acestei pierderi există, dar aceasta nu implică o necesitate. Ceea ce afirmăm aici cu privire la intimitate presupune ceva special şi care de aceea poate deveni mai inteligibil în diferite situaţii: de exemplu, sărutul dat într-un loc public nu încetează a fi un sărut intim, pentru că a fost dat chiar acolo, iar cea care îl primeşte ştie de la început că sunt înconjuraţi de oameni.

Nu, intimitatea constă precis în această prezenţă a interiorităţii fiecăruia în momentul sărutului, pe care ambii o (re)simt cu adevărat. În fine, cât nu se justifică prezenţa vreunui loc în care intimitatea, spontaneitatea şi autenticitatea acestui epistolar s-au pierdut, trebuie, deci, să ne încredem în ceea ce găsim efectiv, iar dacă vrem să rezumăm totul printr-un cuvânt, să spunem că în acest epistolar se găseşte veracitatea.

5

Dacă în vreun fel acest factor de distorsiune al epistolarului Jaspers-Heidegger prezintă vreun incident, în orice caz acesta ar fi mult mai mic în anii ’20. În această primă etapă a relaţiei dintre cei doi gânditori devine vizibilă în corespondenţa şi în întâlnirile lor o dăruire (entrega) cu totul spontană unei filía în sensul cel mai deplin şi mai înalt al termenului grecesc, care în 1929 se păstrează intactă. În scrisoarea din 25.02.28, datată în Marburg, Heidegger îi povesteşte prietenului său că a primit o chemare de la Universitatea din Freiburg şi că a fost propus ca loc unic (ceea ce sună nostim în spaniolă), adică, drept singurul candidat acceptat pentru a ocupa aceea catedră, în acest caz, catedra lui Husserl. Îşi va prelua nouă catedră cu “Lecţia inaugurală”, care este ceea pe care azi o cunoaştem drept Ce este metafizica? Un an mai târziu, în scrisoarea din 18.10.29, expediată acum din Freiburg, Heidegger îi comunică prietenului său că a fost invitat de către Universitatea din Heidelberg să dicteze în decembrie o conferinţă, şi că el îşi propune să vorbească despre aceeaşi temă din “Lecţia inaugurală” (adică, în principal despre nimic). După ce a trecut această conferinţă, Jaspers îi spune lui Heidegger următoarele: “ Din timpuri imemoriale, azi te-am ascultat pe dumneata ca pe nimeni altul. M-am simţit extraordinar în această urcare neîntreruptă (ininterrumpido trascender), precum în aerul pur.” Şi închide: “Încă se mai filosofează!”.

Şi ca şi cum chemarea lui Heidegger la Marburg şi apoi la Freiburg n-ar fi fost de ajuns, îi mai soseşte una şi de la Universitatea din Berlin. Îi comunică prietenului său imediat acest lucru, pe care îl consideră drept o noutate bună, în scrisoarea din 29.03.30, în termeni entuziaşti şi nostimi: “Ieri după-amiază am primit telegrafic din cer o chemare de la Berlin”. Jaspers îi răspunde în aceeaşi zi, felicitându-l pentru această chemare despre care s-a informat din presă (se pare că scrisorile s-au încrucişat): “Abia am citit în presă că dumneata ai primit o chemare de la Berlin. Te felicit din inimă. Asupra dumitale a venit nu doar cea mai mare onoare care îi poate fi atribuită unui filosof universitar, ci pe deasupra se întâmplă să ocupi postul cel mai vizibil, să experimentezi şi să elaborezi datorită lui impulsuri noi, necunoscute până acum în filosofarea dumitale. Nu există oportunitatea mai mare”. Nu trebuie să uităm prestigiul maxim al acestei catedre, cea mai importantă din Germania, şi de aceea următoarele cuvinte ale lui Jaspers corespund unei nobile recunoaşteri personale: “Faptul că şi eu am nutrit chemarea de la Berlin mă face să simt o uşoară durere. Dar este cea mai mică durere posibilă, acum că dumneata ai primit această chemare. Conştientizarea faptului că uneori se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple şi că în acest moment este de necontestat şi drept ca dumneata să-ţi asumi această posibilitatea de acţiune, constituie o bucurie atât de stenică încât durerea ce afectează personal, privat şi în linişte, începe să dispară chiar de la origine. Am putea, nu, să discutăm în plimbările dumintale berlineze? M-ar bucura ca aceasta să fie posibil, mulţumită dispoziţiilor dumitale”.

Însă apoi se întâmplă ceea ce a fost foarte uluitor pentru Jaspers şi pentru întreaga lume academică germană din epocă: Heidegger, în mai puţin de două luni, respinge catedra cea mai râvnită din Germania, fapt pe care îl comunică lui Jaspers în scrisoarea din 17.05.30: “Dragă Jaspers, nu am ce noutăţi să îţi transmit cu excepţia sentimentelor de prietenie, pe care ţi le-am împărtăşit deja. Acum câteva zile am respins chemarea de la Berlin”. Mai târziu avea să apară frumoasa şi emoţionanta scriere De ce să rămânem în provincie, care culminează cu o respingere rotundă (spunând un “nu, în mod irevocabil”) chemării pe care i-o adresase Universitatea din Berlin. În acest text, dorind să îşi expună motivele “rămânerii în provincie” şi să-şi descrie habitatul cabanei din Todtnauberg, spune: “Aceasta este lumea muncii mele (mi mundo de trabajo) – văzută prin ochii contemplativi ai vizitatorului ori ai vilegiaturistului. Îi simt transformarea din oră în oră, noapte şi zi, în marea scurgere a anotimpurilor. Tăria muntelui şi duritatea rocii primitive, creşterea cumpătată a mestecenilor, măreţia strălucitoare şi firească a pajiştilor înflorite, susurul pârâului de munte în lunga noapte de toamnă, simplitatea şesurilor acoperite de zăpadă, toate acestea se îngrămădesc, se bulucesc şi vibrează de-a lungul existenţei cotidiene până sus”[10]. Iar apoi apare aceeaşi impresie surprinzătoare a naturii în invitaţia sa la filosofare: “Când în noaptea adânca de iarnă o fioroasă furtună de zăpadă vuieşte în jurul cabanei, acoperind şi ocultând totul, atunci este ora propice filosofiei. Atunci interogarea trebuie să devină firească şi esenţială. Elaborarea fiecărei gândiri nu poate fi decât dură şi serioasă. Efortul de a lega cuvintele se aseamănă cu rezistenţa semeţilor mesteceni în faţa vijeliei”[11].

Ulterior, în scrisoarea din 17.05.30, Heidegger notează ceea ce a fost neplăcut în legătură cu chemarea la Berlin. Repetând la început câteva destăinuiri pe care i le-a făcut Ministrul badez de Stat, îi povesteşte lui Jaspers câteva şuete survenite cu această ocazie, descalificându-i în treacăt pe doi dintre cei mai distinşi filosofi ai epocii: “Facultatea i-a propus locul unic lui Cassirer, refuzat lui Hartmann şi ‘desemnat’ mie, dar manifestând îndoieli cu privire la tinereţe şi altele. Se dorea în acest mod anexarea pe lângă cei patru mediocri şi deficienţi a unui al cincilea inofensiv”. (Nu ştim la care alţi doi se mai referă, în afară de Ernst Cassirer şi Nicolai Hartmann). Şi chiar dacă Jaspers a insistat prima dată pe lângă prietenul său să accepte pomenita catedră din Berlin, în urma refuzului acestuia, încearcă în fel şi chip să-i justifice, la rându-i, decizia, gândindu-se la cât de important trebuie să fi fost pentru Heidegger să “rămână în provincie”, în apropiere de locul său natal. Însă, în acelaşi timp, îşi manifestă preocuparea cu privire la ce se întâmplă în acel moment cu universitatea în Germania. În acest sens, se întrevede aici ceva vizionar, pentru că ceea ce avea să survină în scurt timp datorită naţionalism-socialismului avea să fie o restructurare radicală a universităţii. Având în minte aceste aspecte, să citim următorul pasaj din scrisoarea adresată lui Heidegger din 24.05.30: “Refuzul dumitale definitiv m-a motivat iarăşi. Te înţeleg cu întârziere. Certitudinea deciziei dumitale nu lasă loc de vreo îndoială cu privire la justeţea alegerii dumitale. Ceea ce hibernează în dumneata din punct de vedere filosofic şi ceea ce numai dumneata poţi percepe, poate mai bine ieşi la lumină aici în sud, în una dintre oazele deşertului prezent. În ciuda a aceasta, apreciez că nu este lipsit de interes faptul că exerciţiul filosofării nu are loc la Berlin, în atenţia realităţii actuale. Există în ea (în decizie, n.tr.) o renunţare şi o chemare, ale căror ultime sensuri nu le înţeleg. Poate va rezulta ceva bun din aceasta. Îţi doresc tot ce-i mai bine pentru cercetarea dumitale pe baza raţiunii atât de decisiv asumată de dumneata. Pentru moment, decizia dumitale are o semnificaţie obiectivă pentru universitatea noastră germană. Deoarece pentru mulţi va fi ceva sugestiv: Berlinul pierde din valoare, universităţile mici câştigă. Nu cred că aceasta se uită uşor”.

Apoi, în aceeaşi scrisoare din mai 1930, revenind la vechea sintagmă a comunităţii de luptă, şi, ar trebui spus, la visul ocrotit şi tânjit de ambii, Jaspers îşi exprimă dorinţa puternică că Heidegger s-ar putea interesa de Heidelberg, unde preda el, şi astfel spune cu privire la posibilitatea de a sta împreună: “Ar trebui să te decizi dacă amândoi suntem în stare să filosofăm, chiar într-o discuţie radicală, sau dacă trebuie să urmăm vechiul drum solipsist, precum s-a întâmplat mereu în universităţi unde au fost doar polemici, dar nu şi realizări, şi unde nimeni nu se ‘apropie prea mult de nimeni’. Ar fi pentru noi ca o verificare a filosofiei existenţei, care nu s-a putut voi şi face direct. Dacă cumva în situaţia opiniei publice va apărea o mişcare de înfăptuit de-a lungul anilor, atunci filosofarea va avea parte de un nou apel şi de o verificare pentru ceilalţi, care ar vedea că aceasta, care este realitate, poate avea loc. Dacă nu se va întâmpla aceasta, va avea loc în cazul meu o durere extraordinară şi cred că şi în al dumitale”. Jaspers mărturiseşte, în cele din urmă, că în ceea ce priveşte aceste proiecte are o îndoială cu privire la sănătatea sa adăugând chiar teama că viaţa îi va fi probabil foarte scurtă (ceea ce la urma urmei, din fericire, nu s-a adeverit: a murit la optezeci şi şase de ani). Doctorul Albert Fraenkel (prieten al familiei) i-a prevăzut când avea optsprezece ani, în 1901, puţini ani de viaţă datorită unei afecţiuni serioase a plămânilor, care deşi i-a provocat neplăceri până la moarte, nu l-a răpus niciodată. Totuşi se cuvine să mai spunem că, în ceea ce priveşte amintita scrisoare din 25.05.30, ceea ce era implicat în proiectul comunităţii de luptă nu avea legătură doar cu ideile de comunicare şi de luptă drăgăstoasă, ci şi cu un nou mod de a face filosofie. Şi astfel datorită rupturii acestei prietenii (şi probabil nu datorită acelor motive reale de sănătate) aceasta nu s-a realizat, aducând cu sine durere, durere pe care o simţim şi noi, datorită acestei nereuşite, când ne apropriem cuvintele lui Jaspers. Ceea ce caracterizează departamentele, şcolile şi institutele de filosofie sunt atomismul lor şi lipsa de comunicare.

6

Ceea ce este sigur în toată această primă perioadă a acestei prietenii (au trecut deja zece ani de când s-au cunoscut cei doi, 08.04.20) e că gesturile prieteneşti sunt, după cum recunoaşte chiar Jaspers mai încolo, mai clare şi mai evidente din partea lui Heidegger decât invers. De exemplu, vedem aceasta cu privire la modul în care cei doi receptează reciproc lucrările schimbate între ei: deja am subliniat receptarea lucrării Fiinţă şi timp în 1927. Spre deosebire de atitudinea lui Jaspers, vedem cum primeşte Heidegger Filosofia, din care recunoaşte că a citit deja părţile ultime din „Metafizica”, partea a treia a cărţii şi ultima. Se referă la aceasta în scrisoarea din 20.12.31, unde spune cu privire la marea operă a lui Jaspers: Ceea ce este esenţial e că astăzi, cu opera dumitale, există în filosofie ceva care este inevitabil (insoslayable) şi total. Dumneata vorbeşti din perspectiva acţiunii clare şi decisive a învingătorului şi din bogăţia a ceea ce a fost probat existenţial. Opera va scoate la lumină oculta(ta) lipsă de forţă a celor plăpânzi (débiles) şi a celor puţin pricepuţi, îi va face pe cei ce râvnesc în mod natural să se simtă modeşti, care sunt şi puţini de altfel, şi ne va înaripa pe toţi cei care suntem necunocuţi şi care am acceptat un ţel”. Şi, referindu-se la faptul că Jaspers ar fi cel chemat să ocupe catedra de la Berlin, Heidegger continuă recunoscându-i, în mod remarcabil, valoarea prietenului său: “Dumneata deţii acum nu doar solul, orizonturile cele mai bogate şi siguranţa poziţiei, ci de asemenea şi valenţa definitivă pentru a fi realmente potrivit acolo. [...] Poate că fericita relaxare dinamică în urma întregirii acestui drum va însemna pregătirea unui al doilea drum către genuina opinie publică a conducătorului ’înţelept’ şi păzitor”.

În cele din urmă, se exprimă încă o dată acel Heidegger care, precum Nietzsche, vede mereu realităţile mundane cu distanţa(rea) unui filosof, prieten al tăietorilor de lemne şi al ţăranilor care fumează din pipă în linişte sub cerul înstelat, spunând că este înfricoşat de îndoielnicul succes la cărţii Fiinţă şi timp, făcând aluzie la „flecăreala heideggeriană” şi mărturisind că a îndrăznit ceva care depăşeşte „forţa sa existenţială”. Şi adăugă: “Exist de atunci în rolul unui custode al unei galerii care, printre altele, trebuie să acorde atenţie la faptul dacă perdelele ferestrelor se ridică şi coboară corect, pentru ca puţinele opere mari ale tradiţii să aibă parte de o iluminare mai mult ori mai puţin adecvată în faţa spectatorii ocazionali”. Iar mai încolo: “Pe jumătate şvab, mă aflu de asemenea la vârsta şvabilor, la care se devine suficient de prudent pentru a şti ceea ce se poate şi trebuie şti şi ceea ce nu se poate şti”. În cele din urmă, manifestându-şi preferinţele, niciodată îndeajuns de subliniate pentru cabana din Todtnauberg şi pentru tot ceea ce se poate trăi acolo, zice referindu-se la familia sa: “Mâine ne vom duce la cabană pentru toate zilele sărbătorii de Crăciun. Din când în când vor avea loc o furtună de zăpadă, urletele vulpilor în pădurea ninsă, măreţul cer nocturn şi plimbările solitare prin văile liniştite”.

În răspunsul din 24.12.31 la această scrisoare, Jaspers îi va spune: “În cabana dumitale te vei simţi incomparabil mai bine. Ce bine ar fi fost să te fi putut întâlni în văile înalte ale unui colţ de pădure”. Ultima frază este în mod deosebit decisivă cu privire la această profundă prietenie. Putem spune că, într-un anumit mod, Jaspers l-a întâlnit mereu pe prietenul său într-un colţ al pădurii, alături de care se simţea atât de bine şi de aproape. Mai mult, în ciuda abisului rupturii ulterioare, continuând cu această imagine ajunsă metaforă, Jaspers şi Heidegger, chiar distanţaţi, persistă în a se întâlni la colţul unei păduri, precum în un dincolo (afuera) de orice perimetru convenţional. Aceasta îmi aminteşte de un film japonez - Dincolo de viaţă – în care este vorba despre marginea (limbo), care este reprezentată cu ajutorul cuplurilor umane, unde se află mulţi morţi care locuiesc într-un edificiu cumva retras, dar conectat cu oraşul. Sarcina pe care o au aceşti morţi este de a recomanda amintirea din viaţa lor pe care o apreciază şi o tânjesc cel mai mult, care trebuie descrisă minuţios, pentru ca ulterior să se facă un film după ea. După ce, ulterior, într-o sală de cinematograf din această zonă de margine se prezintă aceste plăsmuiri, imediat după ce au loc, pornesc în cealaltă lume, rămânându-se pentru totdeauna în acest vis.

În acest fel, ne putem imagina că aceşti doi gânditori deja morţi şi-au dorit, trecând dincolo, să rămână pentru totdeauna în această amintire preţioasă:

În cabana dumitale te vei simţi incomparabil mai bine. Ce bine ar fi fost să te fi putut întâlni în văile înalte ale unui colţ de pădure”.

Trad. din limba spaniolă de Daniel Mazilu



[1] K. Jaspers, Philosophiche Autobiographie, Piper, München, 1977, p. 92. Citat în sursa noastră principală pe care o vom cerceta în cele ce urmează: Martin Heidegger-Karl Jaspers, Briefwechsel 1920-1963, Piper, München, 1977, p. 222, traducerea mea. Briefwechsel, de asemenea, publicată în Gesamtausgabe.

[2] Vezi Martin Heidegger, "Edmund Husserl zum 70. Geburtstag," (Akademische Mitteilungen: Organ für die gesamten Interressen der Studentenschaft von der Albert-Ludwigs-Universität in Freiburg/Br., 4. Folge 9. Semester, Nr. 14, May 14, 1929, pp. 46-47.) sau traducerea în engleză: HEIDEGGER'S SPEECH AT

HUSSERL'S SEVENTIETH BIRTHDAY CELEBRATION, translated by Thomas Sheehan. Sursa: internet (n.tr.).

[3] Briefwechsel, cit., pp.251-252 (cu menţiunea că această frază este citată aici de profesorul Holzapfel drept o afirmaţie, ea fiind în discursul lui Heidegger, în versiunea engleză, un pas al unei succesiuni de interogaţii: “Is it simply that the space then available for philosophical inquiry grew wider and more complex? Is it not, rather, first and foremost that your research created a whole new space for philosophical inquiry, a space with new claims, different evaluations, and a fresh regard for the hidden powers of the great tradition of Western philosophy?”, n.tr.).

[4] Din nou, pentru siguranţa traducerii, versiunea engleză: “Philosophy, then, is not a doctrine, not some simplistic scheme fororienting oneself in the world, certainly not an instrument or achievement of human Dasein. Rather, it is this Dasein itself insofar as it comes to be, in freedom, from out of its own ground”(n.tr.).

[5] Sheehan traduce această frază astfel: “But that is the comportment of the philosopher: to listen attentively to what is already sung forth, which can still be perceived in each essential happening of world”, prezentând şi nuanţa de esenţial’ a ceea ce se întâmplă în lume (n. tr.).

[6] Citit în Briefwechsel, p. 240.

[7] Ibid.

[8] Ibid., pp.269-273.

[9] Ghilimelele îmi aparţin, autorul nefolosind aici verbul “jugar”, ci “arriesgar” (= a risca, a-şi asuma, a se aventura). Expresia “se joacă” am folosit-o în sensul unui joc riscant, ca atunci când cineva se joacă cu stabilitatea” vieţii lui în diferite situaţii (n.tr.).

[10] M. Heidegger, Schöpƒerische Landschaft: Warum blebein wir in der Provinz, în Gesamtausgabe, vol. 13, Klostermann a. M., pp. 9-10.

[11] Ibid., p.10.